Click.

October 30, 2009

Băi cât e de fain când rezonezi cu oamenii. Când cunoşti that perfect stranger cu care eşti total pe frecvenţă şi când te loveşte din plin direct în freză fiecare aspect în privinţa căruia te identifici cu omul din faţa ta.

Săptămâna trecută am ţinut interviuri VIP – trei zile de interviuri de dimineaţa până seara, în care basically întrebi cam aceleaşi lucruri sperând să obţii acel ceva care să te entuziasmeze complet şi irevocabil. Trei zile în care am dat peste tot felul de oameni – mai agitaţi, mai molcomi, mai hotărâţi, mai din plop, mai amuzanţi, mai vii, mai interesanţi, mai obositori. Ai spune… “De ce dracului te-ai băga în aşa ceva? N-ai altă treabă mai bună? Vreo carte de citit, vreo piesă de ascultat?” La chestia asta nu pot să-ţi răspund decât un lucru: Dumnezeule Doamne, este absolut incomparabil rush-ul pe care îl ai atunci când, după trei ore de interviuri banalo-identico-plictisitoare, dai peste un om cu care eşti pe aceeaşi frecvenţă. Când după “nu ştiu”-uri spuse pe voci stinse dai peste un om care chiar îţi răspunde la întrebări şi este acolo pentru că vrea să fie acolo. Când omul vorbeşte cu tine din plăcere, iar atunci când îţi răspunde te priveşte în ochi, nu se uită la aplica de pe peretele din spatele tău. Când nu simţi nevoia să notezi detalii pe formularul de evaluare pentru că ştii că nimeni şi nimic nu te poate face să uiţi ultimele douăzeci de minute şi c-o să mori cu omul ăla de gât atunci când situaţia o va cere.

În situaţii de genul ăsta, absolut oricât de obosită, de ciufută şi fără nici un chef de human contact aş fi, îmi apare brusc un zâmbet tâmp pe faţă şi mă înseninez toată. Şi aş întinde şi aş stretchui cele douăzeci de minute astfel încât să acopere toată după-masa, aş închide mapa şi aş sta să mă conversez cu omul ăla despre toate tâmpeniile imaginabile şi inimaginabile. Pentru că decizia este deja luată.

Iubesc click-urile. Moreover, iubesc cu atât mai mult click-urile atunci când se produc în compania unei persoane cu care nu prea mă ştiu. Pentru că momentele astea te fac să realizezi că oricâte ciudăţenii ai avea, oricâte lucruri ar fi “în neregulă” cu tine, oricâte chestii dubioaso-nişate te interesează, nu se poate ca, mai devreme sau mai târziu, să nu găseşti pe cineva care să vibreze la ele.

And that’s comforting.

Advertisements

Să mori tu că trăieşti.

September 2, 2009

Era bunul obicei al acestui blog să fie incredibil de viu şi de prietenos şi de muzical, cu atât mai mult când se apropia neagra sesiune. Şi mai comentam câte-o tâmpenie totală, mă mai amuzam cu oameni prin comments, mai puneam o muzică, mai câdeau câte unii pe spate că “mamă Paula ce muzică mişto pui”, mai roşeam total la asemenea complimente minunate, you know! The works. Şi toate chestiile astea aveau şi un efect pozitiv asupra mea, în afară că îmi mâncau timpul alocat studiului: scriam, frate. Reuşeam să mă exprim foarte bine în scris şi era un punct în care pe bune de nu eram sort of mândră de o parte din produsele ‘intelectuale’ pe care le emanam.

Acum ce s-a întâmplat? N-am mai scris un post serios de la concertul Nouvelle Vague din noiembrie şi n-am mai pus o piesă din 2 mai, iar singurul motiv pentru care am pus-o atunci e că muream de ciudă, trebuia să elimin chestia asta undeva şi n-aveam chef să vorbesc cu oameni about it. Acum timpul “de sesiune” nu mai e alocat blogului, e alocat testelor stupide de pe Facebook, care-ţi spun cu ce cuplu din filme semeni, cu ce literă începe numele persoanei care te iubeşte cel mai mult şi ce cinci căcaturi primeşti pe zi dacă deschizi Cutia Pandorei. Uau. Foarte productiv, n-am ce zice. Şi deşi ştiu că sunt nişte chestii total imbecile şi de pe urma cărora în cel mai bun caz posibil ieşi la fel cum ai intrat, dacă nu mai prost, continui să le dedic din timpul meu care pe bune c-ar fi mult mai bine consumat în alte activităţi.

Dar hei, that’s what we do. Când avem examene şi stuff to do ne plângem şi ne văicărim că mamă-mamă ce-aş desena/citi/vedea un film/fotografia/designui ceva frate. Mamă ce de-aş mai face. Şi trec rahaturile ălea de examene / the stuff that had to be done şi în loc să faci ce te-ai bătut în piept că faci…

… stai pe mess. Sau o lăbăreşti pe Facebook. Sau pe un forum aleatoriu. Sau pe la televizor, la o emisiune complet cretină de la MTV. Sau cine ştie câte şi mai câte modalităţi complet stupide de a pierde timpul avem fiecare dintre noi. Dar totuşi o să închei aici pentru că realizez că ceea ce spun aici ştii deja şi nu vreau s-o ard în truisme. Ştii pentru că e ceea ce faci day by day, by day. O să închei totuşi.. cum altfel? Printr-o piesă. So here goes nothing.

New Math.

May 16, 2009

Arzând-o aiurea pe net în dimineaţa asta am dat peste nişte chestii absolut demenţiale. New Math este colecţia, şi e gândită de-un băiat pe nume Craig Damrauer. Check:

151

115

101

81

Şi încă una pentru studenţii de la comunicare din anul doi care sunt în plină perioadă de practică:

93

Mai multe pe MoreNewMath.

Magic mushrooms.

October 14, 2008

Uuuuuuite ce poză frumoasă. 😀 Mulţumesc tinere pozator talentat Cătălin! Eşti cel mai adevărat! 😛

Dacă îţi place poza sau ce conţine… dă un click aici.

Mulţumeeeeeesc! 😀

Milă şi pomană.

October 7, 2008

Azi am avut o revelaţie mai.. dubioasă aşa.. pentru vârsta pe care o am. Mi-e frică de ziua în care o să am copil de 14-15 ani. Aka prin clasa a 9-a – a 10-a la liceu. Aka la pubertate.

Băi. Dacă o să am copil prost.. Nu ştiu ce mă fac, milă şi pomană că nu vreau să fiu un părinte autoritar, însă nu ştiu zău.

Am asistat în seara asta involuntar la o conversaţie între 4 gagici de clasa a 9-a şi a 10-a în timp ce stăteam în staţie la autobuz. Pe cuvântul meu că timp de 20 de minute.. altceva în afară de tipi buni, baluri, miss, popularitate, “ăia din clasa a doişpea”, n-am auzit. Să detaliez puţin, pentru că povestea este de un caracter dramatic nemaiîntâlnit. Aşadar.

Una din boboace nu vroia dom’le să participe la miss la bal, mă-nţelegi. Cum se poate fată, aşa ceva? Celelalte încercau s-o convingă, etalând unul după altul argumente precum

  • O să fii mai populară;
  • Dacă eşti mai şmecheră şi ştii să te bagi, te împrieteneşti cu ăia de-a doişpea [culmea, eu nu mă simţeam aşa importantă când eram în clasa a doişpea];
  • Participi la repetiţii de două-trei ori pe săptămână! Ca să nu mai zic că te scot ăia cool de-a doişpea de la ore. Şi-ţi mai dau şi scutire pe toată ziua. Adică imaginează-ţi. Tu poţi să nu te duci la nici o ora în ziua aia.. să mergi doar la repetiţii, şi ei tot ţi le motivează pe toate. Fain, nu?
  • O să fii populară, fată!
  • Dacă îţi iese şmecheria cu ăia de-a doişpea poa’ să-ţi pună pile la concurs!

Acum, văzând cât de mult căcat am reţinut din toată gargara lor, mă şi enervez la gândul că-mi ocup memoria cu toate tâmpeniile. Însă ceea ce am auzit m-a mirat destul de mult şi m-a determinat să-mi pun eterna întrebare: “Băi frate.. aşa eram şi eu? 😐 ” Din câte-mi amintesc despre versiunea mea de clasa a noua… răspunsul ar fi “nu”. Nu mă îmbrăcam “pă trend”, aveam ochelari d-ăia “uncool” cu rame subţirele de metal, ascultam muzică mai naşpa [asta e. 😛 ], dar eram nice şi prietenoasă şi fără prea multe dorinţe de popularitate în cap. Tipele astea pe de altă parte… Cred că una din ele avea pe faţă mai mult fard decât am avut eu toţi anii ăştia la un loc [şi gândeşte-te.. am trecut printr-un banchet! 😛 That’s some serious shit right there!].

Nu ştiu dacă vorbim despre un alt generation gap, sau dacă sunt eu învechito-demodată… însă ştiu că dacă o să am un copil d-ăsta… M-a luat dracu. 😀

Pure evil.

September 18, 2008

E o zi ca oricare alta. [Mă rog, nu chiar. La mulţi ani Cezărel, La mulţi ani Uana! 😀 ] Iar eu… Eu sunt un om răcit ca oricare altul. Şi aşa răcită cum sunt mă decid să cobor să cumpăr o revistă şi-o sticlă de Cola.. aşa cum fac toţi oamenii suferinzi de altfel, chit că afară e o vreme de ţi-e frică să te uiţi pe geam. Mă îmbrac, mă deodorantez, că deh, îmi place să cred că trăim într-o lume civilizată, număr banii, îmi iau inima-n dinţi şi cobor. Dau un noroc cu domnul Vânt, domnişoara Picătură-de-Ploaie îmi dezmiardă obrazul, scap o înjurătură printre dinţi în loc de bună ziua şi purced spre chioşcul de ziare, poate poate îmi iese şmecheria şi n-am coborât degeaba.

Pe dracu.

Nenea n-are ce-mi trebuie. Oftez, şi călare pe-o pală de vând o iau agale înapoi către casă, cu escală la magazinaşul de pe zonă pentru mult râvnitul suc. Între două strănuturi, un băga-mi-aş picioru’ şi-un tras pe de nas, iau produsul de mânuţă şi ajung la scara blocului. Ei bine… aici îmi aduc aminte că sau interfonul sau cartela mea este stricată. Shiet, îmi spun, aşa cum şi-a spus şi Cristi post-căzătură şi încep. Ce încep? Să bag cartela. *bip* *bip* *bip* *bip* *bip* şi uşa rămâne închisă. Eu în hanorac, vântul vânt, ploaia ploaie, trecătorii de sub umbrelă miraţi de proasta în roşu care se joacă la interfon.

*hapciu*

Aşadar, după vreo 10-15 minute de sex cu interfonul, în care culmea, n-a ieşit nici un vecin din scară, deşi de obicei mişună toţi de nu-ţi vine să crezi, decid să sun la cineva să-mi dea drumul în scară. Pe această cale, mulţumesc Gabi, că m-ai salvat de crâncenul frig de-afară, scutindu-mi plămânii de gravele afecţiuni ce-ar fi urmat dacă aş mai fi stat mult în compania amicului Vânt.

*bip* lua-l-ar dracu.

Nine/eleven.

September 11, 2008

11 septembrie 2008. Ziua asta e global cunoscută drept “nine/eleven”, ziua în care americanii şi-au luat-o impresionant în bot de la un anume domn bărbos Osama. An de an posturile de ştiri redifuzează imaginile din acea zi şi lumea tremură la unison gândindu-se la al treilea război mondial. [mamă cât de serios am scris până aici. uau.]

Na, eu la şapte ani de la incident mă aflu.. unde? În home version 2.0, pe tren. Multe-ţi văd ochii dacă eşti pe tren din două în două săptămâni, stai şi te cruceşti pe bune. Îi şi văd dând din cap pe cei care ştiu despre ce vorbesc. Aşa, la unison, doar că de data asta, factorul declanşator nu este reprezentat de avioane, gemeni, pentagon, terorişti, panică, haos, haos, panică, ci de ţigani, mirosuri dubioase, cocalari, găleţi cu varză murată şi saci cu brânză, panică, haos, haos, panică. Ştii despre ce vorbesc, aşa-i?

Pentru mine 11 septembrie nu reprezintă în acest moment ”nine/eleven”. Pentru mine, 11 septembrie reprezintă înfricoşătoarea apariţie pe tren a unor minimalişti cu cea mai periculoasă armă inventată vreodată:

Pui aşa ceva în mâna cocalarului/minimalistului/oricărui hibrid, şi te-a luat dracu. Din nou: ştii despre ce vorbesc, aşa-i? Vorbesc despre şuviţele blonde, ţepişori, cercelulşi cu diamante, cesuleţe aurite şi toaaaate accesoriile de rigoare, we all know and love.

Dugj, dugj, dugj, dugj, dugj, şi singurul om care mai era pe zonă îşi ia ghiozdanul şi pleacă. Eu însă rămân fermă pe poziţii. Păi -dugj- doar -dugj- ce -dugj- Dumnezeu? Nu intenţionam să-l scot pe micuţul Morty laptopul în această călătorie, dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, uite-mă scriind acest post. [Pe această cale vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru minunea internetului mobil]. Un post dedicat tuturor persoanelor care au pătimit, suferit, trăit intens drama pe care o trăiesc acum: mediu neprielnic dugjăitor în exterior, puţină baterie la laptop, nu foarte multă la mp3player şi încă două ore jumate de mers cu trenul.

Here’s to you!

Republik? Rekino?

August 7, 2008

De un an şi ceva [sunt întârziată, deh] cumpăr lunar Republik. Pentru articole, pentru redactori, pentru imagini, pentru review-uri, pentru idei. M-am uitat la filmele oferite, am povestit oamenilor despre ea, am aflat de trupe noi, le-am dat mai departe, am luat-o cu mine pe tren să-mi aline suferinţele, mă-nţelegi. S-a format o adevărată legătură între noi. Şi când m-am dus în data de 15 iulie [atunci apărea pe piaţă] la chioşcul de ziare să cumpăr noul număr, aflu cu stupoare că n-a venit. Mă scarpin nedumerită în cap, ce să se-ntâmple dom’le, ce-i cu revista?

După ce mă uit pe nişte site-uri aflu următorul lucru:

Na chestie. Pare-se că după nişte discuţii mai incendiare aşa între redacţie şi board-ul Republik, ăştia primii şi-au făcut bagajul şi au început proiectul nou Rekino (beta :>). Care proiect constă practic într-o revistă online, un blog, if you wish, pe care scriu aceiaşi Alex Leo Şerban, Anca Grădinariu, Carmen Mezincescu, Paul Breazu, Cristi Mărculescu, şi aşa mai departe că n-am răbdare să-i scriu pe toţi 😀 . Şi scriu tot despre filme şmechere şi muzică de pus pe player, atâta tot că e “pă net” toată chestia.

Pe de-o parte mă bucură treaba asta. Pentru că, o dată, e moca, dup-aia pentru că e accesibilă cam pe peste tot, mai ales dacă ai laptop şi internet mobil [aşa ca mine. 😛 ] şi nu în ultimul rând pentru că e updatată constant. Zilnic even. Pe de aaaaaaltă parte, nu m-am plâns niciodată de preţul revistei şi nu m-a deranjat să dau cei 9 RONI pe ea, apoi, nişte foi într-o copertă sunt mai uşor de cărat după tine decât e un laptop cu internetul lui mobil cu tot şi nu în ultimul rând, se duce naibii senzaţia aia mişto când rupi folia aia de plastic, admiri coperta, deschizi revista, o miroşi şi începi să frunzăreşti de nebun să vezi ce filme / trupe faine au mai descoperit oamenii ăştia.

Ce pot să zic. Mazeltov Rekino, la un trai cât mai lung şi la o primă ediţie printată cât mai rapidă!

Sunt confuz.

July 27, 2008

Ce naşpa e să vezi o pagină goală. Cursorul clipeşte şi clipeşte şi ai senzaţia că-ţi arată muie ostentativ. Şi poate că în lumea lui chiar asta şi face. Te mai uiţi la ceas, mai tastezi o vorbă în messenger. Culmea e că acolo relaţia ta cu cursorul este a-ok, n-are nici pe dracu. Ba chiar îţi mai face cu ochiul din când în când, tu îi zâmbeşti cu subînţeles şi totul curge lin, fără probleme. Cum dai un Alt-Tab cum se schimbă situaţia. El se încruntă, e rece, dispreţuitor. Tu te scarpini în creştetul capului şi nu realizezi: de unde schimbarea asta bruscă de atitudine? Eşti confuz, încerci să cauţi un motiv, însă cât timp tu faci asta pagina tot goală rămâne. Şi e naşpa să vezi o pagină goală, nu-i aşa?

Mulţumesc, tinere Vlad.

Oh my.

June 6, 2008

Deşi îmi propusesem să nu mai merg acasă până se termină sesiunea, hop ţop, azi, vineri, 6 iunie 2008, eu sunt pe rapidul de 18:50 spre Braşov. De ce? Pentru că maică-mea e diavolul întruchipat şi deţine cea mai eficientă tehnică de persuasiune: mâncarea. În fine. Lăsând asta la o parte.

După cum ziceam, mă aflu pe tren. Şi ce face orice student harnic şi conştiincios cu laptop pe tren în plină sesiune? Se uită la film, desigur. 😀 Mi-am ales azi înainte să plec de acasă două filme: American Splendor şi La Mala Educacion. Aşezată în tren cu laptopul pornit.. mă gândesc.. ce să văd? După un scarpinat în barbă mă decid: La Mala Educacion (dacă ai văzut filmul probabil ştii încotro mă îndrept). Hai că de mult îmi tot propun să-l văd. Introduc DVD-ul, bag căştile, că deh.. sunt fată civilizată şi nu vreau să-i deranjez pe cei din jurul meu. Dau play şi mă aşez confortabil în scaun. Filmul începe. Intro credits. Doi neni. Gael Garcia Bernal (frumos om). Nene. Gael Garcia Bernal. Nene. Dialog. Gael Garcia Bernal. Flashback. Nene tânăr. Gael Garcia Bernal tânăr şi… cât se poate de transsexual. Priviri.

*nu.. nu se poate.. te rog..* mă gândesc eu. Totuşi, nu opresc filmul. Că doar ce mama naibii, e o ţară liberă. Şi Gael Garcia Bernal e frumos şi cu pleată blondă şi ruj rozaliu. Nu?

Aşadar.. priviri. O floare. Zâmbete. Schimb de cuvinte. Frumos până aici, ai zice. Decent. Romantic. Când… poc.. Ditamai felaţia. *ploc ploc ploc ploc ploc*. Paralizez. O_O even. Mă reped încurcată şi jenată să minimizez fereastra, deschid primul document word de pe desktop ca să pară că am închis filmul cu un scop şi mă prefac concentrată. Două minute mai târziu… zic… hai… nu se poate mai rău de-atât, nu? Dau puţin fast forward până aud dialog, deschid iar filmul. Mă aşez confortabil înapoi în scaun, respir uşurată… “s-a terminat.” îmi zic. Când… *POC* iar… un penis.

O_O

Iar grabă, dar de data asta am închis de tot filmul. Întorc capul subtil în spate să văd dacă m-a ginit cineva… Oh well… mă ginise. Un domn stătea cu o sprânceană ridicată şi se uita şocat la ecranul lui Morty [laptopul]. Am înghiţit în sec şi-am intrat pe mes. Nu, nu am continuat să mă uit la film [o voi face acasă în schimb 😀 ]. Da, n-am coaie.