nightlite.

June 5, 2010

N-am mai scris pe blogul ăsta din 18 ianuarie. Adică de aproape 5 luni. Ai spune că ce știi ce ocupată am fost, sau câte am făcut, de n-am reușit să scriu două rânduri pe a mea dragă pauză. Și într-adevăr, mi-am umplut timpul cu o grămadă de chestii mai mult sau mai puțin productive, însă adevărul e că efectiv nu mi-a venit să apăs pe butonul new post. Sau dacă mi-a venit, vedeam foaia albă și cursorul clipind și mi se bloca mintea, necrezând că am ceva interesant de zis.

Însă seara trecută m-a atins într-un asemenea fel încât nu pot să nu scriu câte ceva despre ea. Până pe la ora 23.30, marele eveniment de ieri a fost că am dat ultimul examen din facultate. Și l-am dat bine și totul bun. Ei, de la 23.30 încolo, nu mi-a mai păsat nici de examene, nici de FCRP, nici de nimic din viața serioasă de adult în devenire pe care ar trebui cică s-o am.

De ce? Pentru că la 23.30 a urcat pe scenă domnul Simon Green, cu ai săi prietenari, adicătelea minunea numită Bonobo. Și știi cum e, că ești eager beaver înaintea unui concert și-ți închipui c-o să fie mișto, dar Dumnezeule mare, mereu e mai bine. Mult mai bine. Și totuși, până să mă apuc să defulez aici, se impune un big up, big up, dragoste mare și îmbrățisări puternice către oamenii cu care am împărtășit experiența și cu care m-am bucurat de minuni: Carmen, Șopov, Chelu, Lin, Babeșel, Ana, Nadia și Cătălin – ăla cu tobele.

N-o să mă apuc să-ți povestesc acum de warm-up și de cum i-am vărsat berea proaspăt cumpărată a lui Babeș, sau despre dureri de picioare și nevoi fiziologice, sau despre grămada de oameni cunoscuți pe care i-am văzut acolo. Nu. Pentru că toate chestiile ăstea sunt nimic comparativ cu ce-a urmat.

Au urmat ei. Simon Green, Andreya Triana, tobarul, chitaristul, basistul, tipu’ de la clape, flautistul-care-era-în-același-timp-și-saxofonist, saxofonistul-care-era-în-același-timp-și-flautist. Au urmat ei și mi-au luat stomacul și l-au făcut ghem.

Știi că sunt concertele ălea unde te agiți și sari și dansezi și râzi la stele și nu mai poți de atâta energie. Ei, pe ăsta nici să vreau nu l-aș putea încadra acolo. P-ăsta îl pun sub eticheta – frumos – așa cum pusesem acum 5 luni Rabbit Heart. A fost pur și simplu dumnezeiesc, pe cuvânt. A fost flaut și saxofon și ritm leneș și lumini și stele și zâmbete tâmpe și cea mai minunată briză care-ți putea trece prin păr mângâindu-ți pielea și îmbrățișări și priviri prostite de minunăția care se petrecea pe scenă.

A fost Recurring fără genunchi, a fost The Keeper într-o îmbrățișare strânsă, a fost Nightlite cu ochii mari, au fost Days To Come și Between The Lines cu ”vai vaaai vaaai nuuuu nu cred nuuu nuuu vaaai”-ul meu caracteristic, a fost Ketto cu fum de țigară în aer și Kiara cu mirosuri de verde, a fost Stay The Same cu nod în stomac  și Transmission cu oameni dragi la telefon.

Și peste tot pe unde mă uitam în jur toată lumea plutea și se mișca lin dintr-o parte-n alta complet magnetizată de sunet. Și oamenii se îmbrățișau și aplaudau. Și în timpul pieselor era liniște de mormânt, pentru ca la final toți să aplaude și să fluiere ca și cum asta ar fi fost ultima ocazie în care ar fi putut aplauda și fluiera. Și pe cuvântul meu că nu se putea găsi un mod mai frumos prin care să-mi petrec finalul ultimei sesiuni din facultate.

Și ceea ce mă bucură cel mai mult este că am putut să împărtășesc totul cu tine.

Advertisements

Husky Rescue.

January 24, 2008

Na ăsta-i post dedicat trupei Husky Rescue. Foarte faini sunt oamenii ăştia. Finlandezi, de la mama lor de-acolo de la Helsinki.
Aşa se descriu dânşii:

“Every track is designed to be a warm breeze to counter the chill of daily life, whether you live in cold climes or not. All moments from life become part of the music. Husky Rescue reflects our background in Helsinki where the winter nights are so cold and long while the summer is hot and short, but oh so sweet. It’s melancholic music but there is always hope. Husky Rescue’s music is like the first snow on the ground when you can still see the green grass through the snow. It’s like spring’s sunbeam after the long, dark, sunless winter time.”

Şi într-adevăr, chiar ca o “warm breeze” sună. De exemplu uite-aici. City Lights.

E slick. E warm. E secsi. E mellow. E senzuală. Ce-ţi trebuie mai mult de la o piesă? Ca să nu mai zic că gagica arată într-un mare fel în clip. 😀 Cum se bălăngăne ea acolo în faţa maşinii. Şi gata! Asta a fost cu toata senzualitatea piesei. :)) Bagi cuvantul “bălăngăne” undeva şi orice notă de secsiime e dată dracu’. Probabil acum te hlizeşti şi te miri de cât de prostovancă sunt. Da, sunt! Şi ce? E dreptul meu! 😛 Continuând.

New Light Of Tomorrow.

Asta e una dintre cele mai relaxante piese pe care le-am ascultat vreodată. Am dormit dumnezeieşte de foarte multe ori pe ea. Nimic nu se compară cu clipa aia perfectă când eşti pe punctul de a adormi şi auzi intrumentalul ăla liniştitor de la sfârşit, în care se îmbină linia demenţială de pian, vocea lui “and until the end” şi chitara aia leneşă. Completează momentul.

Şi apropo de New Light Of Tomorrow, mai avem şi mix Bonobo.

Şi varianta asta e foarte bună. Că doar e Bonobo ce mama naibii. Ţie care-ţi place mai tare? 🙂

Închei aici postul, nu înainte de a preciza bineînţeles numele albumului de pe care am scos piesele astea două. Country Falls. 2004. Download it. Şi dacă eşti curios, au scos album şi în 2007, pe nume Ghost Is Not Real. Dar cam atât avem de la ei. Sperăm la mai mult pe viitor.

02:24 AM.

*Paula is signing out*