nightlite.

June 5, 2010

N-am mai scris pe blogul ăsta din 18 ianuarie. Adică de aproape 5 luni. Ai spune că ce știi ce ocupată am fost, sau câte am făcut, de n-am reușit să scriu două rânduri pe a mea dragă pauză. Și într-adevăr, mi-am umplut timpul cu o grămadă de chestii mai mult sau mai puțin productive, însă adevărul e că efectiv nu mi-a venit să apăs pe butonul new post. Sau dacă mi-a venit, vedeam foaia albă și cursorul clipind și mi se bloca mintea, necrezând că am ceva interesant de zis.

Însă seara trecută m-a atins într-un asemenea fel încât nu pot să nu scriu câte ceva despre ea. Până pe la ora 23.30, marele eveniment de ieri a fost că am dat ultimul examen din facultate. Și l-am dat bine și totul bun. Ei, de la 23.30 încolo, nu mi-a mai păsat nici de examene, nici de FCRP, nici de nimic din viața serioasă de adult în devenire pe care ar trebui cică s-o am.

De ce? Pentru că la 23.30 a urcat pe scenă domnul Simon Green, cu ai săi prietenari, adicătelea minunea numită Bonobo. Și știi cum e, că ești eager beaver înaintea unui concert și-ți închipui c-o să fie mișto, dar Dumnezeule mare, mereu e mai bine. Mult mai bine. Și totuși, până să mă apuc să defulez aici, se impune un big up, big up, dragoste mare și îmbrățisări puternice către oamenii cu care am împărtășit experiența și cu care m-am bucurat de minuni: Carmen, Șopov, Chelu, Lin, Babeșel, Ana, Nadia și Cătălin – ăla cu tobele.

N-o să mă apuc să-ți povestesc acum de warm-up și de cum i-am vărsat berea proaspăt cumpărată a lui Babeș, sau despre dureri de picioare și nevoi fiziologice, sau despre grămada de oameni cunoscuți pe care i-am văzut acolo. Nu. Pentru că toate chestiile ăstea sunt nimic comparativ cu ce-a urmat.

Au urmat ei. Simon Green, Andreya Triana, tobarul, chitaristul, basistul, tipu’ de la clape, flautistul-care-era-în-același-timp-și-saxofonist, saxofonistul-care-era-în-același-timp-și-flautist. Au urmat ei și mi-au luat stomacul și l-au făcut ghem.

Știi că sunt concertele ălea unde te agiți și sari și dansezi și râzi la stele și nu mai poți de atâta energie. Ei, pe ăsta nici să vreau nu l-aș putea încadra acolo. P-ăsta îl pun sub eticheta – frumos – așa cum pusesem acum 5 luni Rabbit Heart. A fost pur și simplu dumnezeiesc, pe cuvânt. A fost flaut și saxofon și ritm leneș și lumini și stele și zâmbete tâmpe și cea mai minunată briză care-ți putea trece prin păr mângâindu-ți pielea și îmbrățișări și priviri prostite de minunăția care se petrecea pe scenă.

A fost Recurring fără genunchi, a fost The Keeper într-o îmbrățișare strânsă, a fost Nightlite cu ochii mari, au fost Days To Come și Between The Lines cu ”vai vaaai vaaai nuuuu nu cred nuuu nuuu vaaai”-ul meu caracteristic, a fost Ketto cu fum de țigară în aer și Kiara cu mirosuri de verde, a fost Stay The Same cu nod în stomac  și Transmission cu oameni dragi la telefon.

Și peste tot pe unde mă uitam în jur toată lumea plutea și se mișca lin dintr-o parte-n alta complet magnetizată de sunet. Și oamenii se îmbrățișau și aplaudau. Și în timpul pieselor era liniște de mormânt, pentru ca la final toți să aplaude și să fluiere ca și cum asta ar fi fost ultima ocazie în care ar fi putut aplauda și fluiera. Și pe cuvântul meu că nu se putea găsi un mod mai frumos prin care să-mi petrec finalul ultimei sesiuni din facultate.

Și ceea ce mă bucură cel mai mult este că am putut să împărtășesc totul cu tine.

Advertisements