nightlite.

N-am mai scris pe blogul ăsta din 18 ianuarie. Adică de aproape 5 luni. Ai spune că ce știi ce ocupată am fost, sau câte am făcut, de n-am reușit să scriu două rânduri pe a mea dragă pauză. Și într-adevăr, mi-am umplut timpul cu o grămadă de chestii mai mult sau mai puțin productive, însă adevărul e că efectiv nu mi-a venit să apăs pe butonul new post. Sau dacă mi-a venit, vedeam foaia albă și cursorul clipind și mi se bloca mintea, necrezând că am ceva interesant de zis.

Însă seara trecută m-a atins într-un asemenea fel încât nu pot să nu scriu câte ceva despre ea. Până pe la ora 23.30, marele eveniment de ieri a fost că am dat ultimul examen din facultate. Și l-am dat bine și totul bun. Ei, de la 23.30 încolo, nu mi-a mai păsat nici de examene, nici de FCRP, nici de nimic din viața serioasă de adult în devenire pe care ar trebui cică s-o am.

De ce? Pentru că la 23.30 a urcat pe scenă domnul Simon Green, cu ai săi prietenari, adicătelea minunea numită Bonobo. Și știi cum e, că ești eager beaver înaintea unui concert și-ți închipui c-o să fie mișto, dar Dumnezeule mare, mereu e mai bine. Mult mai bine. Și totuși, până să mă apuc să defulez aici, se impune un big up, big up, dragoste mare și îmbrățisări puternice către oamenii cu care am împărtășit experiența și cu care m-am bucurat de minuni: Carmen, Șopov, Chelu, Lin, Babeșel, Ana, Nadia și Cătălin – ăla cu tobele.

N-o să mă apuc să-ți povestesc acum de warm-up și de cum i-am vărsat berea proaspăt cumpărată a lui Babeș, sau despre dureri de picioare și nevoi fiziologice, sau despre grămada de oameni cunoscuți pe care i-am văzut acolo. Nu. Pentru că toate chestiile ăstea sunt nimic comparativ cu ce-a urmat.

Au urmat ei. Simon Green, Andreya Triana, tobarul, chitaristul, basistul, tipu’ de la clape, flautistul-care-era-în-același-timp-și-saxofonist, saxofonistul-care-era-în-același-timp-și-flautist. Au urmat ei și mi-au luat stomacul și l-au făcut ghem.

Știi că sunt concertele ălea unde te agiți și sari și dansezi și râzi la stele și nu mai poți de atâta energie. Ei, pe ăsta nici să vreau nu l-aș putea încadra acolo. P-ăsta îl pun sub eticheta – frumos – așa cum pusesem acum 5 luni Rabbit Heart. A fost pur și simplu dumnezeiesc, pe cuvânt. A fost flaut și saxofon și ritm leneș și lumini și stele și zâmbete tâmpe și cea mai minunată briză care-ți putea trece prin păr mângâindu-ți pielea și îmbrățișări și priviri prostite de minunăția care se petrecea pe scenă.

A fost Recurring fără genunchi, a fost The Keeper într-o îmbrățișare strânsă, a fost Nightlite cu ochii mari, au fost Days To Come și Between The Lines cu ”vai vaaai vaaai nuuuu nu cred nuuu nuuu vaaai”-ul meu caracteristic, a fost Ketto cu fum de țigară în aer și Kiara cu mirosuri de verde, a fost Stay The Same cu nod în stomac  și Transmission cu oameni dragi la telefon.

Și peste tot pe unde mă uitam în jur toată lumea plutea și se mișca lin dintr-o parte-n alta complet magnetizată de sunet. Și oamenii se îmbrățișau și aplaudau. Și în timpul pieselor era liniște de mormânt, pentru ca la final toți să aplaude și să fluiere ca și cum asta ar fi fost ultima ocazie în care ar fi putut aplauda și fluiera. Și pe cuvântul meu că nu se putea găsi un mod mai frumos prin care să-mi petrec finalul ultimei sesiuni din facultate.

Și ceea ce mă bucură cel mai mult este că am putut să împărtășesc totul cu tine.

Frumos.

Știi că-s genul ălea de melodii pe care le identifici printr-un singur cuvânt? Fie că-s sexeh, cu tupeu, energizante, sunt piese atât de puternice încât îți transmit un sentiment extraordinar de clar conturat. Ei, piesa asta nu-i nici sexeh, nu-i nici cu tupeu, nici energizantă, este pur și simplu frumoasă. Atât.

And in the spring
I change my skin
And it blows away
With the changing wind.

P.S. Din păcate clipul original nu permite embeduire, însă serios că merită să-l vezi. Este una dintre cele mai bune completări vizuale la o piesă pe care le-am văzut în ultima vreme. :] Enjoy.

Relativ.

Există un moment în viața oricărui student în care simte că se apropie curând ceva ce se numește o masă mare de căcat. Ambii termeni sunt mai mult decât relativi, studentul – să-l botezăm generic Gelu – nu știe foarte multe detalii nici despre ce înseamnă curând, nici despre ce presupune masa de căcat care vine cu repeziciune spre el. Știe doar c-o să fie, cândva, niște proiecte și niște examene. Știe niște date ca “19 ianuarie”, “joia viitoare”, cursul X, cursul Y, dar nu conștientizază problema în complexitatea ei.

Până când vine cel de-al doilea moment din viața lui Gelu, când termenii nenorociți încep să-și piardă din calitățile lor confuzante. Curândul începe să vină spre el ca vântul și ca gândul, cum nici măcar în basme nu se întâmplă, iar masa de căcat mai sus menționată începe să capete în greutate. Și Gelu începe să se simtă din ce în ce mai cocoșat de cantitatea absolut covârșitoare de rahat turkish delight și vrea cu disperare să se ascundă în safe place-ul său personal, dar din punctul ăsta nimic nu-l mai poate salva.

Pentru că Gelu, pisi, de-acum înainte ai pus-o.

My very own personal truth is that…

…oricât de simplist, adolescentin, imatur şi stupid ar suna, Placebo fac, as a whole, absolut cea mai tristă şi heartwrenching muzică.

Am zis.

I’m weightless
I’m bare
I’m faithless
I’m scared.

Just Like Heaven.

Piesa asta e euforie pură, jur. E zâmbet-tâmp-stupid-face-hug-a-tree-fuck-that-hug-everyone-happy. E mersul pe jos până la metrou într-o dimineaţă însorită de primăvară cu căştile-n urechi şi mâinile-n buzunar. E trezitul fresh cu două minute înainte să sune infectul de ceas. E privirea caldă a unui om cu care tocmai te-ai întâlnit. E ţârâitul soneriei de pauză din liceu. E just like heaven.

Click.

Băi cât e de fain când rezonezi cu oamenii. Când cunoşti that perfect stranger cu care eşti total pe frecvenţă şi când te loveşte din plin direct în freză fiecare aspect în privinţa căruia te identifici cu omul din faţa ta.

Săptămâna trecută am ţinut interviuri VIP – trei zile de interviuri de dimineaţa până seara, în care basically întrebi cam aceleaşi lucruri sperând să obţii acel ceva care să te entuziasmeze complet şi irevocabil. Trei zile în care am dat peste tot felul de oameni – mai agitaţi, mai molcomi, mai hotărâţi, mai din plop, mai amuzanţi, mai vii, mai interesanţi, mai obositori. Ai spune… “De ce dracului te-ai băga în aşa ceva? N-ai altă treabă mai bună? Vreo carte de citit, vreo piesă de ascultat?” La chestia asta nu pot să-ţi răspund decât un lucru: Dumnezeule Doamne, este absolut incomparabil rush-ul pe care îl ai atunci când, după trei ore de interviuri banalo-identico-plictisitoare, dai peste un om cu care eşti pe aceeaşi frecvenţă. Când după “nu ştiu”-uri spuse pe voci stinse dai peste un om care chiar îţi răspunde la întrebări şi este acolo pentru că vrea să fie acolo. Când omul vorbeşte cu tine din plăcere, iar atunci când îţi răspunde te priveşte în ochi, nu se uită la aplica de pe peretele din spatele tău. Când nu simţi nevoia să notezi detalii pe formularul de evaluare pentru că ştii că nimeni şi nimic nu te poate face să uiţi ultimele douăzeci de minute şi c-o să mori cu omul ăla de gât atunci când situaţia o va cere.

În situaţii de genul ăsta, absolut oricât de obosită, de ciufută şi fără nici un chef de human contact aş fi, îmi apare brusc un zâmbet tâmp pe faţă şi mă înseninez toată. Şi aş întinde şi aş stretchui cele douăzeci de minute astfel încât să acopere toată după-masa, aş închide mapa şi aş sta să mă conversez cu omul ăla despre toate tâmpeniile imaginabile şi inimaginabile. Pentru că decizia este deja luată.

Iubesc click-urile. Moreover, iubesc cu atât mai mult click-urile atunci când se produc în compania unei persoane cu care nu prea mă ştiu. Pentru că momentele astea te fac să realizezi că oricâte ciudăţenii ai avea, oricâte lucruri ar fi “în neregulă” cu tine, oricâte chestii dubioaso-nişate te interesează, nu se poate ca, mai devreme sau mai târziu, să nu găseşti pe cineva care să vibreze la ele.

And that’s comforting.

Să mori tu că trăieşti.

Era bunul obicei al acestui blog să fie incredibil de viu şi de prietenos şi de muzical, cu atât mai mult când se apropia neagra sesiune. Şi mai comentam câte-o tâmpenie totală, mă mai amuzam cu oameni prin comments, mai puneam o muzică, mai câdeau câte unii pe spate că “mamă Paula ce muzică mişto pui”, mai roşeam total la asemenea complimente minunate, you know! The works. Şi toate chestiile astea aveau şi un efect pozitiv asupra mea, în afară că îmi mâncau timpul alocat studiului: scriam, frate. Reuşeam să mă exprim foarte bine în scris şi era un punct în care pe bune de nu eram sort of mândră de o parte din produsele ‘intelectuale’ pe care le emanam.

Acum ce s-a întâmplat? N-am mai scris un post serios de la concertul Nouvelle Vague din noiembrie şi n-am mai pus o piesă din 2 mai, iar singurul motiv pentru care am pus-o atunci e că muream de ciudă, trebuia să elimin chestia asta undeva şi n-aveam chef să vorbesc cu oameni about it. Acum timpul “de sesiune” nu mai e alocat blogului, e alocat testelor stupide de pe Facebook, care-ţi spun cu ce cuplu din filme semeni, cu ce literă începe numele persoanei care te iubeşte cel mai mult şi ce cinci căcaturi primeşti pe zi dacă deschizi Cutia Pandorei. Uau. Foarte productiv, n-am ce zice. Şi deşi ştiu că sunt nişte chestii total imbecile şi de pe urma cărora în cel mai bun caz posibil ieşi la fel cum ai intrat, dacă nu mai prost, continui să le dedic din timpul meu care pe bune c-ar fi mult mai bine consumat în alte activităţi.

Dar hei, that’s what we do. Când avem examene şi stuff to do ne plângem şi ne văicărim că mamă-mamă ce-aş desena/citi/vedea un film/fotografia/designui ceva frate. Mamă ce de-aş mai face. Şi trec rahaturile ălea de examene / the stuff that had to be done şi în loc să faci ce te-ai bătut în piept că faci…

… stai pe mess. Sau o lăbăreşti pe Facebook. Sau pe un forum aleatoriu. Sau pe la televizor, la o emisiune complet cretină de la MTV. Sau cine ştie câte şi mai câte modalităţi complet stupide de a pierde timpul avem fiecare dintre noi. Dar totuşi o să închei aici pentru că realizez că ceea ce spun aici ştii deja şi nu vreau s-o ard în truisme. Ştii pentru că e ceea ce faci day by day, by day. O să închei totuşi.. cum altfel? Printr-o piesă. So here goes nothing.

New Math.

Arzând-o aiurea pe net în dimineaţa asta am dat peste nişte chestii absolut demenţiale. New Math este colecţia, şi e gândită de-un băiat pe nume Craig Damrauer. Check:

Şi încă una pentru studenţii de la comunicare din anul doi care sunt în plină perioadă de practică:

Mai multe pe MoreNewMath.

People love to hurt each other.

…don’t they?

Wishes come true. :D

Placebo vin din nou la Bucureşti. De data ast a am suficientă minte încât să strâng bani şi să merg să-i văd. Whoop dee doo! 😀

Placebo

Treaba se întâmplă la Romexpo în 21 iunie şi basicly va costa sau 100 RON [gazon B] sau 175 RON [gazon A].

Tu la care-ţi iei? 😀