Just Like Heaven.

Piesa asta e euforie pură, jur. E zâmbet-tâmp-stupid-face-hug-a-tree-fuck-that-hug-everyone-happy. E mersul pe jos până la metrou într-o dimineaţă însorită de primăvară cu căştile-n urechi şi mâinile-n buzunar. E trezitul fresh cu două minute înainte să sune infectul de ceas. E privirea caldă a unui om cu care tocmai te-ai întâlnit. E ţârâitul soneriei de pauză din liceu. E just like heaven.

Click.

Băi cât e de fain când rezonezi cu oamenii. Când cunoşti that perfect stranger cu care eşti total pe frecvenţă şi când te loveşte din plin direct în freză fiecare aspect în privinţa căruia te identifici cu omul din faţa ta.

Săptămâna trecută am ţinut interviuri VIP – trei zile de interviuri de dimineaţa până seara, în care basically întrebi cam aceleaşi lucruri sperând să obţii acel ceva care să te entuziasmeze complet şi irevocabil. Trei zile în care am dat peste tot felul de oameni – mai agitaţi, mai molcomi, mai hotărâţi, mai din plop, mai amuzanţi, mai vii, mai interesanţi, mai obositori. Ai spune… “De ce dracului te-ai băga în aşa ceva? N-ai altă treabă mai bună? Vreo carte de citit, vreo piesă de ascultat?” La chestia asta nu pot să-ţi răspund decât un lucru: Dumnezeule Doamne, este absolut incomparabil rush-ul pe care îl ai atunci când, după trei ore de interviuri banalo-identico-plictisitoare, dai peste un om cu care eşti pe aceeaşi frecvenţă. Când după “nu ştiu”-uri spuse pe voci stinse dai peste un om care chiar îţi răspunde la întrebări şi este acolo pentru că vrea să fie acolo. Când omul vorbeşte cu tine din plăcere, iar atunci când îţi răspunde te priveşte în ochi, nu se uită la aplica de pe peretele din spatele tău. Când nu simţi nevoia să notezi detalii pe formularul de evaluare pentru că ştii că nimeni şi nimic nu te poate face să uiţi ultimele douăzeci de minute şi c-o să mori cu omul ăla de gât atunci când situaţia o va cere.

În situaţii de genul ăsta, absolut oricât de obosită, de ciufută şi fără nici un chef de human contact aş fi, îmi apare brusc un zâmbet tâmp pe faţă şi mă înseninez toată. Şi aş întinde şi aş stretchui cele douăzeci de minute astfel încât să acopere toată după-masa, aş închide mapa şi aş sta să mă conversez cu omul ăla despre toate tâmpeniile imaginabile şi inimaginabile. Pentru că decizia este deja luată.

Iubesc click-urile. Moreover, iubesc cu atât mai mult click-urile atunci când se produc în compania unei persoane cu care nu prea mă ştiu. Pentru că momentele astea te fac să realizezi că oricâte ciudăţenii ai avea, oricâte lucruri ar fi “în neregulă” cu tine, oricâte chestii dubioaso-nişate te interesează, nu se poate ca, mai devreme sau mai târziu, să nu găseşti pe cineva care să vibreze la ele.

And that’s comforting.

Să mori tu că trăieşti.

Era bunul obicei al acestui blog să fie incredibil de viu şi de prietenos şi de muzical, cu atât mai mult când se apropia neagra sesiune. Şi mai comentam câte-o tâmpenie totală, mă mai amuzam cu oameni prin comments, mai puneam o muzică, mai câdeau câte unii pe spate că “mamă Paula ce muzică mişto pui”, mai roşeam total la asemenea complimente minunate, you know! The works. Şi toate chestiile astea aveau şi un efect pozitiv asupra mea, în afară că îmi mâncau timpul alocat studiului: scriam, frate. Reuşeam să mă exprim foarte bine în scris şi era un punct în care pe bune de nu eram sort of mândră de o parte din produsele ‘intelectuale’ pe care le emanam.

Acum ce s-a întâmplat? N-am mai scris un post serios de la concertul Nouvelle Vague din noiembrie şi n-am mai pus o piesă din 2 mai, iar singurul motiv pentru care am pus-o atunci e că muream de ciudă, trebuia să elimin chestia asta undeva şi n-aveam chef să vorbesc cu oameni about it. Acum timpul “de sesiune” nu mai e alocat blogului, e alocat testelor stupide de pe Facebook, care-ţi spun cu ce cuplu din filme semeni, cu ce literă începe numele persoanei care te iubeşte cel mai mult şi ce cinci căcaturi primeşti pe zi dacă deschizi Cutia Pandorei. Uau. Foarte productiv, n-am ce zice. Şi deşi ştiu că sunt nişte chestii total imbecile şi de pe urma cărora în cel mai bun caz posibil ieşi la fel cum ai intrat, dacă nu mai prost, continui să le dedic din timpul meu care pe bune c-ar fi mult mai bine consumat în alte activităţi.

Dar hei, that’s what we do. Când avem examene şi stuff to do ne plângem şi ne văicărim că mamă-mamă ce-aş desena/citi/vedea un film/fotografia/designui ceva frate. Mamă ce de-aş mai face. Şi trec rahaturile ălea de examene / the stuff that had to be done şi în loc să faci ce te-ai bătut în piept că faci…

… stai pe mess. Sau o lăbăreşti pe Facebook. Sau pe un forum aleatoriu. Sau pe la televizor, la o emisiune complet cretină de la MTV. Sau cine ştie câte şi mai câte modalităţi complet stupide de a pierde timpul avem fiecare dintre noi. Dar totuşi o să închei aici pentru că realizez că ceea ce spun aici ştii deja şi nu vreau s-o ard în truisme. Ştii pentru că e ceea ce faci day by day, by day. O să închei totuşi.. cum altfel? Printr-o piesă. So here goes nothing.

New Math.

Arzând-o aiurea pe net în dimineaţa asta am dat peste nişte chestii absolut demenţiale. New Math este colecţia, şi e gândită de-un băiat pe nume Craig Damrauer. Check:

Şi încă una pentru studenţii de la comunicare din anul doi care sunt în plină perioadă de practică:

Mai multe pe MoreNewMath.

People love to hurt each other.

…don’t they?

Wishes come true. :D

Placebo vin din nou la Bucureşti. De data ast a am suficientă minte încât să strâng bani şi să merg să-i văd. Whoop dee doo!

Placebo

Treaba se întâmplă la Romexpo în 21 iunie şi basicly va costa sau 100 RON [gazon B] sau 175 RON [gazon A].

Tu la care-ţi iei?

Garnier. Şi nu, nu şamponul.

Mai ştii faza aia anul trecut când venea Laurent Garnier în Studio Martin?

Na aparent faza se repetă – minus bucata cu Studio Martin – în 14 martie, zice-ne Chestionabil.

Toată lumea se întoarce frate, Roisin, Nouvelle, Parov Stelar, Buena Vista şi-acum şi conu’ Garnier. Totu’ bun!

Contextul mai larg al viului.

Pentru că studenţii la Comunicare ştiu de ce.

Cold Water Music.

By Aim.

A se asculta într-o stare de maximă cilluială, preferabil pe întuneric.

It’s not over

yet.

25 decembrie. Ziua de Crăciun. Ziua de naştere a dragului de Cătălin. [la mulţi ani bub, şi pe această cale. Vedeto ] Noaptea în care, ascultând pasager Alternativ, am dat peste fineţea asta de cover. Un Goldfrapp de zile mari. Sau de nopţi cill în lumină obscură cu o cană de ceai în mână.  De stat pe scaun şi privit prin monitor. Sau de stat întins în pat şi privit prin tavan. De ascultat singur… sau nu.

I’ll leave it up to you.